Pentru copiii României anilor ’80, o simplă gumă de mestecat putea însemna mai mult decât un desert rar. Într-o perioadă în care rafturile magazinelor erau aproape goale, iar produsele occidentale ajungeau cu dificultate, micile pachete de gumă turcească deveneau adevărate comori. Turbo, OtoMoto, CinCin sau Tipitip nu erau doar dulciuri – erau ferestre către o lume mai colorată, mai liberă, mai dorită.

În interiorul lor se ascundea însă adevărata „monedă” a copilăriei: surpriza. Cartonașele lucioase cu mașini, sportivi sau personaje de benzi desenate circulau din mână în mână, se colecționau, se schimbau și se negociau cu o seriozitate aproape adultă. Unele ajungeau să fie evaluate în funcție de raritate, serie sau stare, devenind obiecte de prestigiu în lumea copiilor.

Dacă Turbo și OtoMoto aduceau imagini cu motoare și viteză, iar CinCin îl aducea pe Maradona sau pe alți idoli ai fotbalului, Tipitip avea ceva diferit: o poveste.

Un personaj cu nas „ca o rachetă”

În spatele acestor mici universuri tipărite se află caricaturistul turc Bülent Arabacıoğlu. Născut în 1950 la Eskişehir, el nu a pornit pe drumul artei, ci pe cel al ingineriei. Absolvent al Universității Tehnice Yıldız din Istanbul, a ales însă desenul imediat după facultate, fără să fi lucrat vreo zi în domeniul pentru care se pregătise.

În 1974, în timp ce lucra la ziarul „Hürriyet”, primește o comandă care avea să-i schimbe viața: crearea unui personaj pentru o gumă de mestecat destinată pieței turcești. Așa s-a născut Tipitip.

„Au spus despre el că are un nas ca o rachetă. Așa a început totul”, își amintește autorul.

Personajul – mic, stângaci, cu ochelari și o energie molipsitoare – a devenit rapid imaginea unui brand care avea să depășească granițele Turciei și să ajungă inclusiv în Europa de Est, inclusiv în România.

Gumă, comerț și copilărie în comunism

În România anilor ’70–’80, Tipitip nu era doar un personaj din desene. Era un obiect al dorinței. Cei care ajungeau să aibă astfel de surprize le obțineau prin relații rare: marinari, șoferi de TIR, sportivi sau „bișnițari” care aduceau produse din afara țării.

Într-o economie închisă, aceste mici cartonașe deveneau un limbaj comun între copii. Se schimbau pe mingi, reviste, abțibilduri sau alte „comori” ale vremii.

Fenomenul a depășit însă comunismul. În anii ’90, colecționarea surprizelor a continuat, iar astăzi unele serii sunt vândute online la prețuri care pot ajunge la sute de dolari.

Un succes care a devenit industrie

Succesul lui Tipitip a explodat rapid. Din câteva schițe, personajul a devenit campanie TV, revistă, serie de animații și fenomen cultural.

Fabrica Kent Gıda a transformat brandul într-un produs de masă, iar surprizele au fost tipărite în mii de exemplare, inclusiv în Germania, înainte ca producția să fie mutată în Turcia.

A apărut chiar și o revistă dedicată – „Știri de la Tipitip” – distribuită gratuit zecilor de mii de copii, cu desene și scrisori ale fanilor.

Dincolo de gumă: viața unui creator

Deși a devenit un simbol al copilăriei pentru milioane de oameni, Bülent Arabacıoğlu a rămas fidel desenului și după pensionare. Astăzi predă, participă la festivaluri de caricatură și continuă să creeze personaje, inclusiv pe En Kahraman Rıdvan, un alt erou al benzilor sale desenate.

Pentru el, legătura cu România este una specială. Soacra sa s-a născut aici, iar familia sa deține chiar și cetățenie română. Vizita din 1976 la București i-a rămas întipărită în memorie, într-o perioadă în care schimburile erau rare și lumea din Est părea foarte diferită.

Un personaj care a trecut testul timpului

Astăzi, Tipitip aparține unei corporații internaționale, iar drepturile sale sunt gestionate de companii globale. Deși autorul își dorește publicarea unui album dedicat personajului, proiectul rămâne blocat în logica industriei moderne, unde brandurile locale sunt adesea lăsate în plan secund.

Și totuși, Tipitip nu a dispărut.

El trăiește în amintirea unei generații care își amintește cu precizie emoția de a deschide o gumă și de a descoperi, pentru câteva secunde, o lume întreagă într-un cartonaș mic.

Pentru mulți, acele surprize nu au fost doar obiecte de colecție. Au fost fragmente de copilărie, păstrate cu grijă, ca niște mici trofee ale unei epoci care nu se mai întoarce.