Constanța nu mai e un oraș. Nu mai e de mult. E ceva care a rămas în urmă, ca o casă părăsită în care încă mai intră lume, dar nimeni nu mai locuiește cu adevărat.
Dacă te uiți bine, nu s-a stricat dintr-odată. N-a fost un moment în care să spui: de aici începe prăbușirea. A fost, mai degrabă, o lăsare. O cedare încetul cu încetul. Din anul 1996 încoace, fiecare a luat câte ceva, fiecare a împins puțin mai departe limita, fiecare a închis ochii când nu trebuia. Și, din toate astea, s-a făcut ce se vede azi.
Orașul nu mai are rânduială. Nu mai are măsură. Se construiește unde se nimerește, cum se nimerește. Un bloc apare lângă altul fără să se întrebe dacă mai e loc, dacă mai e aer, dacă mai e nevoie. Trotuarul dispare, strada se îngustează, dar nimeni nu pare să se mire prea tare. De parcă lucrurile astea ar fi fost dintotdeauna așa.
Dacă știi pe cine trebuie, dacă ai unde să te duci și ce să lași, poți să faci orice. Nu te întreabă nimeni de ce. Nu te oprește nimeni. Orașul nu mai e al tuturor. E al celor care se descurcă.
Primăria e acolo, dar parcă nu e. Începe lucruri pe care nu le duce la capăt. Promite, dar nu împlinește. Lasă în urmă șantiere, drumuri stricate, lucruri neterminate. Și lumea s-a obișnuit. Asta e poate partea cea mai grea: că s-a obișnuit.
Constanța a îmbătrânit. Dar nu frumos, nu cu liniște. A îmbătrânit prost. Se vede pe străzi, în aerul greu, în felul în care se mișcă oamenii, grăbiți și obosiți. E mai mult zgomot decât viață în orașul ăsta. Dar nu doar locurile se pierd. Se pierd și oamenii.
Tinerii care au învățat, care ar fi putut să facă ceva aici, pleacă. Nu pentru că vor, ci pentru că nu mai au de ce să rămână. Nu găsesc un loc în care să conteze munca lor, nu găsesc un rost. Și atunci pleacă, unul câte unul, fără să facă zgomot.
Și rămâne în urmă o liniște ciudată, amestecată cu vorbe și râsete fără grijă. Se stă la colț, se sparg semințe la o cola și o caterincă, și ziua trece. Orașul se duce mai departe așa, fără grabă, dar și fără direcție.
Aici, libertatea nu e pentru toți la fel. Se oprește acolo unde începe puterea altuia. A unuia care știe pe cine să sune și ce să spună. Și lucrurile se rezolvă. Nu o să fie o revoluție. N-o să iasă nimeni în stradă pentru ce se întâmplă. Orașul nu se revoltă. Orașul tace. Și, tăcând, se golește.
Se golește de oameni, de rost, de speranță. Rămâne doar un loc din care fiecare mai ia câte ceva, cât se mai poate. Constanța nu cade dintr-odată. Se stinge încet. Și nimeni nu pare să mai întrebe de ce.
