Înainte de toate, trebuie să spunem că în sistem există oameni care își fac treaba cu răspundere și devotament. Sunt profesioniști care lucrează cu conștiință și care, adesea, fac minuni cu mijloace limitate și într-un mediu sufocat de pile, relații și sinecuri. Acești oameni merită tot respectul nostru și recunoștința noastră discretă.
În același timp, efectele nocive ale analfabeților funcționali aruncați în posturi de conducere, de interese de partid, se răsfrâng asupra tuturor. Este un fenomen care trebuie combătut cu rigoare, pentru că prejudiciul pe care îl produce sistemului și societății este inacceptabil.
Sistemul în ansamblul său este încărcat de inerție, compromisuri și indiferență, o boală structurală care macină tot ce ar trebui să funcționeze corect.
Există momente în care nu mai ai nevoie de statistici sau de analize sofisticate ca să-ți dai seama cât de bolnavă e România. Este suficient un episod banal, aproape domestic: o femeie de 87 de ani, lovită de o mașină pe o stradă din Constanța. O ambulanță vine și, pentru câteva clipe, pare că reflexul uman de a salva încă funcționează.
Doar că gura târgului spune că ambulanța n-a dus victima la spital, ci acasă.
Da, acasă. Nu în UPU Constanța, nu la medici, ci la adresa din buletin.
Șoferul ambulanței ar fi recunoscut această ispravă. DSU ar fi declanșat o anchetă. În țărișoara asta, ancheta este mai degrabă un ritual al batistei întinse pe țambal.
Și totuși, există un caz care arată cu și mai mare claritate absurditatea sistemului.
O altă bătrână cade în casă și își pierde cunoștința. Ambulanța vine în trombă, sirena urlă, girofarul se învârte, totul conform protocolului: zgomot, grabă, spectacol. Este dusă la spital. Acolo, după 16 ore petrecute în UPU, este urcată pe secție. Zilele trec și starea ei se degradează. După șase zile, medicul care îi fusese repartizat se întoarce din concediu și, la insistențele familiei, o examinează mai atent. Observă o vânătaie, trimite pacienta la radiografie și, în sfârșit, constată: os sfărâmat.
Astfel, avem două fețe ale aceleiași boli: o ambulanță care greșește destinația și un spital care nu vede o leziune timp de șase zile.
Între timp, ambulanțele continuă să urle pe străzi ca niște apucate, fugind ca niște armăsari în călduri, doar ca să „descarce marfa” la UPU. Protocolul este respectat: sirene, girofaruri, spectacol vizual, chiar dacă pacientul va zace ore întregi pe un pat de pe coridor, uitat între perfuzii și indiferență.
Astăzi se împlinesc zece ani de la Colectiv.
Zece ani de când am spus, printre lacrimi și indignare, că „nu se va mai întâmpla niciodată”.
Zece ani de când am crezut că durerea ne va învăța ceva, că ne va face mai atenți, mai responsabili.
Țara asta e bolnavă. Nu doar fizic, ci sufletește.
Suferă de o infecție lentă, generalizată: indiferența.
O boală fără vaccin, fără tratament și fără voință de vindecare.
